O prietenie si cadourile ei

Prietenia noastra data doar de la inceputul liceului. Pe vremea aceea, majoritatea prieteniilor dintre fete semana mult cu a noastra: invatam impreuna, ne intreceam in idei cat mai ingenioase pentru materiile preferate si dezbateam cu seriozitate prematura subiecte care ne depasau cu mult. Nu stiam pe atunci ca drumurile noastre atat de strans legate se vor desparti curand si pentru multa vreme.

Cand am aflat ca va pleca din tara, un mic univers se prabusea cu zgomot infundat. Planuisem sa mergem impreuna la aceeasi facultate, sa stam in aceeasi camera de camin si sa continuam la infinit discutiile noastre spirituale. Eram amandoua triste si ultimele intalniri erau scaldate in lacrimi. Exageram cumva aceasta tristete in virtutea stilului pe care ni-l creasem, dar chiar si asa era un sentiment volatil pe care insa memoria emotionala l-a pastrat intact. Pana la urma, sosi si ziua fatala. Niciuna n-am vrut sa cadem in desuet sau sa ne impletim lacrimile despartirii, asa ca am hotarat sa ne surprindem reciproc cu cate un cadou. Nu era un cadou de „adio”, ci un cadou de „ne revedem curand”.

prietenie

Asa ca ne-am pus mintea la treaba, cadourile noastre nu puteau fi „obisnuite”, „normale”. Ne-am promis solemn ca le vom desface abia cand vom ajunge fiecare acasa. Si asa am facut. Eu am primit o cutie de pantofi in care am gasit o portocala cu nas, ochi si gura, cateva pietricele de rau, o felicitare facuta manual si nescrisa si alte mici maruntisuri, fiecare insa cu o simbolistica foarte bine stabilita (portocala, eram eu, durdulie, dar dulce, pietrele semnificau trainicia prieteniei noastre, chiar daca nu vom mai fi atat de des impreuna, iar felicitarea fara cuvinte semnifica revederea iminenta). Infasurate in ziar, la randul meu i-am daruit un mar, cateva pixuri colorate, niste flori presate din ierbarul din scoala generala si cateva poze de-ale noastre pe care le unisem intre ele cu ajutorul unei sfori. Tot asa, fiecare cu semnificatia sa clara (eu agatasem si cate un biletel de fiecare obiect in care scrisesem „legenda”).

*

Cand am primit emailul ei in care ma anunta ca urmeaza sa revina in tara, trecusera deja 10 ani. Pastrasem legatura prin Internet, insa viata fiecareia se complicase suficient de mult cat sa ne oprim din ce in ce mai rar asupra corespondentei noastre. Asa ca imi doream ca reintalnirea sa fie spectaculoasa. Si, invariabil, in nota traznita a despartirii. Asa ca i-am pregatit un cadou mare si frumos ambalat pe care am rugat-o sa-l desfaca nu acasa, ca atunci, ci cu mine de fata, caci ardeam de curiozitate sa-i vad reactia. Dupa primele lacrimi, imbratisari si avalansa de povestiri suprapuse si amestecate din care niciuna nu a inteles mare lucru, dar asta conta cel mai putin, sosise momentul in care nerabdarea mea era mai mare decat a ei, asa ca am rugat-o sa-si desfaca darul.

Prima data a dat cu ochii de ciocolatele haioase: Ciocolata „Ia-ma acasa” si (pentru ca ciocolata nu e niciodata prea multa), Ciocolata „Zarzavat”, ca replica a portocalei primita de la ea in liceu!

ciocolata ia-ma acasa

ciocolata zarzavatApoi a vazut Ceasul „Topeste timpul”, caci tare mi-am dorit in toti acesti ani sa-l pot topi si eu pentru a micsora distanta dintre noi.

tablou cuieInsa cel mai mult a impresionat-o si a amuzat-o in acelasi timp „Tabloul din cuie” in care eu creasem forma mainii mele… recunosc ca am oscilat intre duiosia adolescentei si maturitatea prezentului, intre spiritul jucaus al trecutului si posibilitatile ofertante ale prezentului pentru a-i face un cadou cat mai personalizat, mai traznit si mai induiosator. I-a placut atat de mult ideea mea, incat am fost nevoita sa ii dezvalui secretul: tot ceea ce ii oferisem fusese cumparat de la cel mai ingenios magazin online de cadouri, ideaplaza.ro.

logo ideaplaza

 

Sursa poze: ideaplaza.ro, morguefile.com  

8 Comments

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *